ÎMPĂRĂȚIA DE 1000 DE ANI
Să facem, pentru început, o precizare: Scriptura nu utilizează pentru Dumnezeu,
pentru Cristos, calitatea de αυτοκρατωρας (autocratoras), care îl
reprezintă pe împăratul pământesc – de regulă δεσποτης (despotes), ci
NUMAI βασιλευς (basileus). Şi nu utilizează nici αυτοκρατορια
(autocratoria) pentru Regatul, Domnia lui Dumnezeu, ci NUMAI βασιλεια
(basilia). De aceea, dacă în traduceri, inclusiv în prezenta lucrare, apar
cuvinte ca Împărăţie, Împărat, referitoare la Dumnezeu, în loc de Rege, Regat,
acest fapt nu trebuie să constituie un prilej de a genera discuţii sterile.
Profetul
Isaiah ne prezintă cel mai relevant, în viziunea sa, Împărăţia edenică de la
sfârşitul veacurilor, iar profetul Ezechiel ne descrie, de asemenea, cel mai
relevant, Noul Ierusalim (Ieruşalem) al acestei Împărăţii. Traducerile biblice
nu fac distincţie între ceruri, care semnifică Universul material (al doilea cer),
şi cer, care
semnifică atât atmosfera Pământului (primul cer – făcut în ziua a doua –
Geneza 1.7, 8), cât şi metagalaxia, care este imaginea vizibilă (cu ochiul
liber şi cu aparatură) a Universului, de pe Pământ. Cerul poate semnifica, atât
Universul simetric (al treilea cer), cât şi Universul
material (al doilea cer) împreună cu Atmosfera terestră (primul
cer). Cerul, în greceşte, uranos, semnifică, în primul rând,
astrul, iar în al doilea rând, mediul astral (spaţiu energetic), denumit şi epuranos,
tradus în Scriptură sub denumirea de loc ceresc, în loc de microcer
(Efeseni 6.12).
Ţinând cont de aceste observaţii, vom prezenta textele din Scriptură, cum sunt în original şi nu cum au fost preluate în mod eronat... Dumnezeul, prin Isaiah, profeţeşte Împărăţia edenică de o mie de ani, astfel: Iată eu creez cer nou şi pământ nou (Apocalipsa 21.1), aşa că nimeni nu-şi va mai aminti trecutul şi nimănui nu-i va mai veni în minte, ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi face Ieruşalemul să fie un jubileu şi poporul lui, o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ieruşalem şi Mă voi bucura de poporul Meu. Nu se va mai auzi în el nici glasul plânsetelor şi nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care să trăiască zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de 100 de ani, va fi încă tânăr şi va muri ca păcătos. Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul şi, zilele poporului Meu vor fi cât zilele copacilor; aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii pe care să-i vadă pierind, căci vor alcătui o seminţie binecuvântată de Eternul şi, urmaşii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca ei să Mă cheme, le voi răspunde şi în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta. Lupul şi mielul vor paşte împreună şi nici o pustiire nu se va face pe „muntele” Meu cel sfânt... Atunci lupul va locui cu mielul, leopardul va convieţui cu iedul şi cu viţelul, iar puiul de leu şi vitele vor fi împreună, mânate de un copil. Vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor vor dormi împreună. Pruncul se va juca la gura scorburei şi, copilul înţărcat va băga mâna în vizuina şarpelui, fără a fi muşcat, şi nici un rău nu se va produce pe „muntele” Meu cel sfânt, căci Pământul va fi plin de cunoştinţa Dumnezeului, ca fundul mării de apele ce-l înconjoară (Isaiah 65.17-25; 11.6-9).
Ţinând cont de aceste observaţii, vom prezenta textele din Scriptură, cum sunt în original şi nu cum au fost preluate în mod eronat... Dumnezeul, prin Isaiah, profeţeşte Împărăţia edenică de o mie de ani, astfel: Iată eu creez cer nou şi pământ nou (Apocalipsa 21.1), aşa că nimeni nu-şi va mai aminti trecutul şi nimănui nu-i va mai veni în minte, ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi face Ieruşalemul să fie un jubileu şi poporul lui, o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ieruşalem şi Mă voi bucura de poporul Meu. Nu se va mai auzi în el nici glasul plânsetelor şi nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care să trăiască zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de 100 de ani, va fi încă tânăr şi va muri ca păcătos. Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul şi, zilele poporului Meu vor fi cât zilele copacilor; aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii pe care să-i vadă pierind, căci vor alcătui o seminţie binecuvântată de Eternul şi, urmaşii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca ei să Mă cheme, le voi răspunde şi în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta. Lupul şi mielul vor paşte împreună şi nici o pustiire nu se va face pe „muntele” Meu cel sfânt... Atunci lupul va locui cu mielul, leopardul va convieţui cu iedul şi cu viţelul, iar puiul de leu şi vitele vor fi împreună, mânate de un copil. Vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor vor dormi împreună. Pruncul se va juca la gura scorburei şi, copilul înţărcat va băga mâna în vizuina şarpelui, fără a fi muşcat, şi nici un rău nu se va produce pe „muntele” Meu cel sfânt, căci Pământul va fi plin de cunoştinţa Dumnezeului, ca fundul mării de apele ce-l înconjoară (Isaiah 65.17-25; 11.6-9).
Pentru mulţi, pare o utopie lipsa de agresivitate
a lupilor, tigrilor, şerpilor etc, dar descrierea de mai sus trebuie privită
mai mult decât plauzibilă, pentru că această stare a existat sigur înainte de a
fi omul pe pământ. Conform principiului luptei pentru existenţă, erbivorele
(caz în speţă, oile, care fac 1-2 miei pe an) nu ar fi existat după milioane de
ani alături de carnivore (caz în speţă, lupii, care fac 4-5 pui pe an).
Coexistenţa animalelor, după dirijarea
biotopului terestru de către om, este explicabilă, dar aceeaşi coexistenţă,
fără intervenţia gândirii umane, nu este posibilă în condiţiile adversităţii
biologice, ci numai în lipsa acesteia. Demn este de admirat echilibrul biotopic
din preistorie, când carnivorele aveau rolul de a curăţi pământul de cadavre,
atacul asupra vieţii apărând numai după îmbrăţişarea răului în lume de către
cel dintâi adam, când s-a produs şi degradarea (involuţia şi nu evoluţia!),
având drept consecinţă apariţia vietăţilor inferioare
negative. Câtă trudă este necesară acum, pentru a găsi remediile în regnul vegetal, în
lupta împotriva flagelului provocat de aceste microorganisme!... (Geneza
3.17-19).
Prin urmare, Pământul pregătit în cei aproape
trei ani, cu vegetaţie şi faună, cu pomi fructiferi, cu vii, cu ape limpezi, cu
atmosferă ozonată, plină de miresme tonice, fără microbi, fără viruşi, fără
substanţe şi radiaţii nocive, devine Împărăţia edenică de o mie de ani.
Poporul Israel, împietrit timp de 3500 de ani şi înviat la Ziua cea mare, este
reaşezat conform Făgăduinţei, în trupuri apte de a trăi cât zilele copacilor,
adică până la o mie de ani, trupuri biologice rezultate prin convertirea
trupurilor supermateriale, primite la Marea înviere. Acest popor va ţine Legea
pământească şi spirituală, preoţii lui fiind din seminţia lui Levi (Ezechiel
40–48) şi vor avea în frunte pe Marele Preot – Mesyah. Cu ei, toţi cei
convertiţi biologic, Dumnezeul Îşi duce la bun sfârşit ceea ce începuse prin primii doi
adami: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l !
Poporul edenic iniţial este constituit din 12 seminţii cu drept de moştenire pământească: Ruben, Iuda, Simeon, Isahar, Zabulon, Gad, Neftali, Aşer, Dan, Beniamin – fii ai lui Iacob – şi Manase şi Efraim – fii ai lui Iosif, şi o seminţie fără drept de moştenire pământească, tot din Iacob: Levi – seminţia preoţească. Toate seminţiile citate vor prolifera poporul Israelit, mai puţin seminţia lui Efraim, din care vor prolifera celelalte naţiuni. Iată profeţia Eternului, în acest sens, rostită prin Iacob: Manase (fiul cel mare al lui Iosif) va ajunge şi el un popor mare, dar fratele lui, Efraim, va fi mai mare decât el şi, seminţia lui va ajunge o mulţime de popoare (Geneza 48.19). (Această profeţie s-a împlinit, parţial, şi istoric).
Poporul edenic iniţial este constituit din 12 seminţii cu drept de moştenire pământească: Ruben, Iuda, Simeon, Isahar, Zabulon, Gad, Neftali, Aşer, Dan, Beniamin – fii ai lui Iacob – şi Manase şi Efraim – fii ai lui Iosif, şi o seminţie fără drept de moştenire pământească, tot din Iacob: Levi – seminţia preoţească. Toate seminţiile citate vor prolifera poporul Israelit, mai puţin seminţia lui Efraim, din care vor prolifera celelalte naţiuni. Iată profeţia Eternului, în acest sens, rostită prin Iacob: Manase (fiul cel mare al lui Iosif) va ajunge şi el un popor mare, dar fratele lui, Efraim, va fi mai mare decât el şi, seminţia lui va ajunge o mulţime de popoare (Geneza 48.19). (Această profeţie s-a împlinit, parţial, şi istoric).
Dar în Edenul restaurat există şi o altă preoţie, cea a lui Mesyah,
răscumpărată ca prim rod din poporul ales – Israelit, care nu se mai
metamorfozează în structură biologică, ci rămâne pentru eternitate în trup de
glorie. Aceştia sunt cei pecetluiţi, adică 144.000 de Israeliţi, câte 12.000
din fiecare seminţie, citate în continuare: Iuda, Ruben, Gad, Aşer, Neftali,
Simeon, Levi, Iosif, Isahar, Zabulon, Beniamin şi Manase
(Apocalipsa 7.4-8).
Din rândul aceloraşi preoţi ai lui Mesyah fac parte şi toţi cei răscumpăraţi din orice popor, din orice neam, din orice seminţie, din orice dialect, care constituie Eklesia, mai exact Episinagoga lui Mesyah sau Cristos (Apocalipsa 7. 9; Evrei 10.25). Toţi aceştia: 144.000 de Israeliţi şi marea mulţime ce au ţinut mărturia lui Cristos, în cei o mie de ani şi în eternitate vor fi ca El, adică aşa cum era Cristos după ce a biruit moartea. Atunci, pentru aceştia, se împlineşte cuvântul scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă; unde îţi este ţepuşul, moarte, unde îţi este biruinţa, moarte? (1 Corinteni 15.54, 55). Aşadar, învierea întâia aparţine celor ce înviază în trup de glorie, care au ţinut mărturia lui Cristos: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere, pentru că asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere” (Apocalipsa 20.4-6). Şi tot de învierea întâia au parte şi Israeliţii (cele 13 seminţii) cu care se reia existenţa biologică în Eden, împreună cu urmaşii lor (Israeliţi şi neamuri din Efraim), numai aceia dintre ei care ajung la finele mileniului edenic şi au ţinut Legea divină în mileniu. Din cele de mai sus, se poate observa că numai seminţia Israelită a lui Dan, înlocuită cu cea a lui Manase, nu deţine cinstea de a avea 12.000 de pecetluiţi, fapt, de altfel, profeţit de către tatăl său, Iacob: Dan va judeca pe poporul său, va fi un şarpe pe drum, o viperă pe cărare, muşcând călcâiele calului şi făcând să cadă călăreţul pe spate (Geneza 49.16, 17). Pe pământul edenic, timp de o mie de ani, fără prezenţa lui Satan, lumea din cele 13 seminţii ţine Legea Dumnezeului, sau nu o ţine: Cine va muri la o sută de ani (nu va ajunge la sfârşitul mileniului edenic, n.a.), va muri tânăr şi va muri ca păcătos.
Din rândul aceloraşi preoţi ai lui Mesyah fac parte şi toţi cei răscumpăraţi din orice popor, din orice neam, din orice seminţie, din orice dialect, care constituie Eklesia, mai exact Episinagoga lui Mesyah sau Cristos (Apocalipsa 7. 9; Evrei 10.25). Toţi aceştia: 144.000 de Israeliţi şi marea mulţime ce au ţinut mărturia lui Cristos, în cei o mie de ani şi în eternitate vor fi ca El, adică aşa cum era Cristos după ce a biruit moartea. Atunci, pentru aceştia, se împlineşte cuvântul scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă; unde îţi este ţepuşul, moarte, unde îţi este biruinţa, moarte? (1 Corinteni 15.54, 55). Aşadar, învierea întâia aparţine celor ce înviază în trup de glorie, care au ţinut mărturia lui Cristos: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere, pentru că asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere” (Apocalipsa 20.4-6). Şi tot de învierea întâia au parte şi Israeliţii (cele 13 seminţii) cu care se reia existenţa biologică în Eden, împreună cu urmaşii lor (Israeliţi şi neamuri din Efraim), numai aceia dintre ei care ajung la finele mileniului edenic şi au ţinut Legea divină în mileniu. Din cele de mai sus, se poate observa că numai seminţia Israelită a lui Dan, înlocuită cu cea a lui Manase, nu deţine cinstea de a avea 12.000 de pecetluiţi, fapt, de altfel, profeţit de către tatăl său, Iacob: Dan va judeca pe poporul său, va fi un şarpe pe drum, o viperă pe cărare, muşcând călcâiele calului şi făcând să cadă călăreţul pe spate (Geneza 49.16, 17). Pe pământul edenic, timp de o mie de ani, fără prezenţa lui Satan, lumea din cele 13 seminţii ţine Legea Dumnezeului, sau nu o ţine: Cine va muri la o sută de ani (nu va ajunge la sfârşitul mileniului edenic, n.a.), va muri tânăr şi va muri ca păcătos.
Cei 144.000 şi mulţimea aleasă trăiesc viaţa
în Eden în trup de glorie: acolo unde le e gândul, acolo le e şi
trupul, ne mai suferind dacă mediul ambiant ar fi torid sau rece,
ne mai având nevoie de organism biologic, care să-şi ia energia necesară
vieţii prin transformarea biochimică a alimentelor. Lor le rămân doar senzaţiile plăcute de culoare, miros,
gust, fără ca ceea ce savurează să le mai slujească de hrană;
bunătăţile savurate sunt apoi dematerializate (după trecerea de zona
gustativă), pentru că... îşi pierd gustul ! Pentru ei,
corpurile materiale nu mai constituie obstacole, întrucât structura trupului este supermaterială.
Iată că a venit momentul să dezvăluim enigma: CÂND se vor întâmpla aceste evenimente pentru fiecare om născut pe Terra. Adverbul „când” implică, firește, TIMPUL, care este a patra dimensiune vectorială a SPAȚIU-lui (tetradimensional). Așa cum arătam în altă parte, în Universul material, timpul aparține intervalului deschis de la zero la infinit: t ∈ (0 - ∞), iar în afara spațiului tetradimensional, timpul aparține mulțimii a două elemente, 0 și ∞ infinit: t ∈ [0, ∞]. Deci, pe Pământ, fiecare om se naște, își parcurge viața în timp și apoi, în final, decedează, moment când trupul defunct este părăsit de entitatea sa ex-materială (duhul de viață „de la Dumnezeu” – Eclesiastul 12.7).
Iată că a venit momentul să dezvăluim enigma: CÂND se vor întâmpla aceste evenimente pentru fiecare om născut pe Terra. Adverbul „când” implică, firește, TIMPUL, care este a patra dimensiune vectorială a SPAȚIU-lui (tetradimensional). Așa cum arătam în altă parte, în Universul material, timpul aparține intervalului deschis de la zero la infinit: t ∈ (0 - ∞), iar în afara spațiului tetradimensional, timpul aparține mulțimii a două elemente, 0 și ∞ infinit: t ∈ [0, ∞]. Deci, pe Pământ, fiecare om se naște, își parcurge viața în timp și apoi, în final, decedează, moment când trupul defunct este părăsit de entitatea sa ex-materială (duhul de viață „de la Dumnezeu” – Eclesiastul 12.7).
Am văzut în cele de mai sus „soarta” omului
„adormit în Cristos”: Împărăția lui Dumnezeu. Întrebarea naivă a omului
este: Ce face sufletul decedatului, unde stă până la Marea Zi a
DOMNULUI. Această întrebare are sens NUMAI pentru omul aflat în
spațiul material, pentru care timpul până la instalarea Mileniului poate fi de
două mii de ani, de o mie de ani, de o sută ani etc., în funcție de locul său
în istoria existenței sale personale. Dar pentru omul născut din Dumnezeu, care
a părăsit trupul material (odată cu decesul), timpul dintre deces și intrarea
în Împărăția lui Dumnezeu este zero, și numai prin
extrapolare, acest timp este un infinit mic.
Cei
144000 de israeliți pecetluiți și cei renăscuți din marea mulțime din celelalte popoare (odată cu părăsirea
stării bilogice) „merg” direct în Universul
simetric (al treilea Cer), cu trupuri spirituale (de
supermaterie), după care, Dumnezeul îi „aduce înapoi” (1
Tesaloniceni 4.14) odată cu începutul Regatului de 1000 de
ani, când toți aceștia vor primi trupul de glorie
(asemenea trupului lui Iesus de după Înviere), apt de
materializare-dematerializare, cu care vor rămâne în eternitate. Ei vor fi preoți ai lui Mesyah în Împărăția milenară, prezentată cu lux de amănunte în cele de mai sus.
La sfârşitul mileniului edenic urmează învierea a doua şi odată cu ea, Judecata finală. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi eliberat din temniţa lui şi va ieşi să înşele naţiunile, care sunt pe tot Pământul: pe Gog* şi pe Magog, să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi, ei s-au suit pe lăţimea (latitudinea, n.a.) Pământului, au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită, dar din Cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care îi înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde fuseseră aruncaţi fiara şi profetul mincinos şi unde se vor chinui zi şi noapte, în vecii vecilor. Apoi am văzut un Tron mare şi alb şi pe Cel Care stătea pe el. Pământul, cu cerul dintâi (litosfera şi atmosfera, n.a.), a fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru el. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea Tronului. Nişte cărţi au fost deschise, fiind deschisă şi o altă Carte, care este Cartea vieţii (Testamentul lui Cristos, n.a.). Şi, morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor... Moartea şi hadeşul, împreună cu oricine nu a fost găsit scris în Cartea vieţii, au avut ca destinaţie Iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalipsa 20.7-14)…
La sfârşitul mileniului edenic urmează învierea a doua şi odată cu ea, Judecata finală. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi eliberat din temniţa lui şi va ieşi să înşele naţiunile, care sunt pe tot Pământul: pe Gog* şi pe Magog, să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi, ei s-au suit pe lăţimea (latitudinea, n.a.) Pământului, au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită, dar din Cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care îi înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde fuseseră aruncaţi fiara şi profetul mincinos şi unde se vor chinui zi şi noapte, în vecii vecilor. Apoi am văzut un Tron mare şi alb şi pe Cel Care stătea pe el. Pământul, cu cerul dintâi (litosfera şi atmosfera, n.a.), a fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru el. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea Tronului. Nişte cărţi au fost deschise, fiind deschisă şi o altă Carte, care este Cartea vieţii (Testamentul lui Cristos, n.a.). Şi, morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor... Moartea şi hadeşul, împreună cu oricine nu a fost găsit scris în Cartea vieţii, au avut ca destinaţie Iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalipsa 20.7-14)…
[*Gog şi Magog reprezintă, aşa cum ştim, denumirea ebraică a Prinţului uman conducător şi respectiv, Mulţimea care îl urmează pe acesta, şi nicidecum pe Gog şi Magog de dinaintea Mileniului]
